O religie de casa pe gustul fiecaruia
postat la data de: 2009-09-23, 12:10 de catre Petru Lascau
Daca astazi este uneori mai usor sa introduci o noua persoana in Trinitate decat sa stabilesti culoarea covorului intr-o biserica, se pare ca este la fel de usor sa scoti afara o Persoana din Sfanta Treime, sau s-o inlocuiesti cu alta. De aceea avem "Jesus Only", crestini care cred doar in Isus Christos, sau "Iehovisti", care acorda credit doar Tatalui - Iehova. Dar nu despre aceste curente vreau sa discut, ci despre o alta eroare telogica pe care o impartasim inconstienti cu dezimvoltura pestelui in deplina ignoranta de apa in care inoata. Este vorba despre a "dihotomie divina" pe care o mare parte a lumii evanghelice o practica.
Este suficienta doar o succinta introspectiva in bisericile evanghelice contemporane, sa ne dam seama ca ele cred in Tatal, Fiul si Sfanta Scriptura, ca facand parte din Sfanta Triunitate divina. Duhul Sfant a fost marginalizat si chiar retrogradat la nivel de putere, energie, experiente, influenta extatica, agent divin de transmitere a harului lui Dumnezeu.
Inainte de a discuta mai pe larg acest subiect, cred nimerit sa fac cateva afirmatii:
Devenim ceea ce credem.
Vedem ceea ce credem.
Obtinem ceea ce credem.
Credinta ca Duhul Sfant si-a terminat lucrarea in Biserica Primara o avem mostenire de la Luther. In dorinta sa de a demola credinta catolica in minuni a elaborat teoria incetarii darurilor Duhului Sfant odata cu moartea ultimului apostol. Protestantismul a transmis doctrina luterana pana azi in sanul multor traditii evanghelice protestante si neoprotestante.
In primul rand trebuie afirmat ca nu exista nici o baza biblica pentru suportul unei astfel de afirmatii. Textul cel mai folosit de catre apologetii acestei doctrine, este textul din 1 Cor. 13:8-12, unde apostolul Pavel afirma: "Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cand va veni ce este desavarsit, acest "in parte" se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin".
Interpretand ca apostolul Pavel a vrut sa spuna ca "ce este desavarsit" este desavarsirea canonului biblic, nu facem decat sa violentam grav adevarul Sfintelor Scripturi. Ba mai mult, a sustine ca odata cu aparitia canaonului biblic, a incetat acest "in parte", pe care si-l asuma cu destul de multa transparenta marele apostol, acest fapt ne duce la concluzia ca noi cei de azi, beneficiarii textului sacru, nu mai suferim din pricina acestor limitari. Nu vi se pare totusi o aroganta prea mare? Nu credeti ca se proslaveste prea mult printr-o astfel de interpretare, omul si capacitatea sa de intelegere a adevarurilor divine?
Venirea celor desavarsite, momentul dezrobirii noastre de acest "in parte" si de copilaria vederii in chip intunecos, ca intr-o oglinda, realitatile lumii spirituale, nu poate fi altceva decat maretul eveniment al intalnirii noastre cu "capetenia desavarsirii noastre", cu Domnul Isus Christos. Atunci ni va mai fi nevoie de prorocii si limbi, si cunoastere. Vom sta fata in fata. Fata in fata cu Adevarul deplin, cu Isus Christos - Cuvantul.
Impartasesc convingerea ca acesta interpretare fortata a Scripturii a dus la marginalizarea nu numai a lucrarii Duhului Sfant in bisericile si vietile credinciosilor evanghelici, dar a fost actul prin care aceasta parte a bisericii crestine s-a lepadat de Duhul Sfant, fapt cu consecinte nebanuit de grave. Locul Lui a fost luat curand de Sfanta Scriptura.
Daca darurile Duhului Sfant nu mai actioneaza azi in biserica, atunci ele au trebuit inlocuite cu efortul uman. Astfel n-am elaborat programele noastre care sa intretina lucrarea bisericii; programe dominate de rationamentul omenesc, care si-a asumat responsabilitatea si capacitatea de a intele si interpreta Sfanta Scrisptura. Am ajuns curand ca nu cunoastem "nici Scripturile si nici puterea lui Dumnezeu". Cum am putea cunoaste Scripturile fara ajutorul Duhului Sfant care le-a inspirat? Numai El face cuvantul scris sa devina Cuvantul viu si lucrator. El singur poate da viata literei moarte.
Desi intregul crestinism evanghelic are aceeasi Scriptura, el s-a divizat nespus de mult de la Reforma incoace, tocmai pentru faptul ca aceeasi Scriptura n-a mai fost interpretata si inteleasa prin acelasi Duh, care a inspirat scrierea ei, ci prin efortul uman, prin limitarile mintii uname, care din aroganta a respins ajutorul Spiritului Sfant. Pot fi gasite si alte explicatii fenomenului de faramitare in sanul crestinismului evanghelic, dar in opinia mea, dispersarea si sectarismul a avut loc si continua sa aiba loc ca urmare a respingerii Duhului Sfant, singura calauza in intelegerea si interpretarea Scripturii.
O alta consecinta a respingerii Duhului Sfant a fost o supra-intelectualizare a credintei si a bisericii. Criteriul verificarii adevarului a devenit ratiunea umana. Daca inspiratia si "transpiratia" trebuie sa conlucreze la adevaratul act al cunoasterii, atunci respingerea inspiratiei poate duce la o extrema periculoasa. Ea a produs deja liberalismul teologic cu toate aspectele lui atat de nocive pentru viata spirituala.
Aici doresc sa subliniez ca in miscarea penticostala (cea romaneasca), s-au exercitat influente semnificative din partea evanghelicilor care L-au respins pe Duhul Sfant si darurile Sale in sanul bisericii de azi. Manifestarea darurilor Duhului Sfant introduce pe langa nota de inedit, o scapare de sub controlul uman a situatiei. Fie prorocia sau vorbirea in alte limbi aduc cu sine elementul neprevazut, misterios al Duhului Sfant. Ele nu se incadreaza in programul prestabilit si prin spontaneitatea lor pot deranja atmosfera de ^cumintenie" si sobrietate in care totul este previzibil, ordonat si logic. Uneori ca pastori am ravnit dupa o asemenea ordine, probabil idealizand ceea ce se petrecea dincolo de gardul vecinilor nostri de alte credinte. De aceea am gasit mai repede acele versete din Scripturi care spuneau despre un Dumnezeu al ordinii, al disciplinei, al seriozitatii, sobrietatii, al desavarsirii, si am evitat acelea portiuni care ne vorbeau despre creativitate, despre spontaneitate, neprevazut, surpriza, cu alte cuvinte despre calauzirea Duhului. Ce este Duh este duh, si acest "vant divin" (pneuma) bate totusi incotro vrea El, si de obicei nu respecta programele noastre. Era El programele Lui.
Un alt factor care a exercitat o oarecare influenta intre penticostali din partea celor ce nu mai cred in manifestarea darurilor Duhului Sfant astazi, a fost acela ca exista atatea falsuri; prorocii mincinoase, contrafaceri a unor minuni si vindecari etc. De fapt, adversarii darurilor Duhului Sfant, vor sa spuna prin aceasta: "totul nu este decat un fals, nici o manifestare nu este autentica, pentru simplul motiv ca ele nu mai pot exista azi". In primul rand trebuie spus ca daca eu nu cred in minuni nu voi vedea minuni. Daca eu nu cred in darurile Duhului Sfant, voi fi incapabil sa le vad. Orice manifestare care ar putea fi pusa pe seama vreunui dar divin, o voi demola prin tot felul de argumente. Nimeni nu este mai orb decat cel ce nu vrea sa vada.
Am intalnit asa de multi penticostali care credeau in darurile Duhului Sfant, dar nu in acelea care se manifestau in biserica lor. In special, darul cel mai contestat, cel a prorociei, este scos afara din biserica cu forta argumentelor prorociilor mincinoase. In lungi discutii cu numerosi pastori romani, si cu alti credinciosi, am constatat ca sentimentele lor impotriva prorocilor proveneau cu precadere de la prezumtia ca prorocia, fiind un dar al Duhului Sfant, trebuie sa fie desavarsita in prezentare, in continut si ca forma. Daca Duhul Sfant vorbeste, sau daca Dumnezeu vorbeste prin acea persoana care se chema proroc, atunci prorocia trebuie sa fie desavarsita in toate aspectele ei. Interesant este ca aplicam acest criteriu doar la darul prorociei, si nu si la celelalte, probabil ca doar la cel a talmacirii limbilor (poate pentru ca adesea este considerat identic cu cel al prorociei). Admitem ca un predicator, pastor sau evanghelist, poate sa greseasca atunci cand predica, cu toate ca el poate avea darul cunoasterii sau intelepciunii, pentru ca punem intr-o perspectiva corecta afirmatia apostolului Pavel: "Caci cunoastem in parte..." (1 Cor. 13:9a). De ce uitam oare ca acelasi apostol, in acelasi verset spune: "si prorocim in parte"? De ce trebuie oare sa cercetam totul si sa pastram ceea ce este bun? Pentru ca altfel vom ajunge sa dispretuim prorociile (1 Tes. 5:20-21). Pentru ca alaturi de mesajul si inspiratia Duhului Sfant se poate strecura opinia si interpretarea prorocului, care nu intotdeauna va corespunde cu cea a lui Dumnezeu. Pentru ca exista o evolutie a darului, o crestere in dexteritatea folosirii lui, o maturizare a prorocului. Cu toate ca poate suna radical, trebuie sa incepem sa vedem darul prorociei intr-ul proces de crestere si maturizare, si trebuie sa permitem eroarea sau falimentul in folosirea lui, asa cum suntem destul de indulgenti cu exercitarea celorlalte daruri. Procedand in continuare la discreditarea prorocilor si la aplicarea unor standarde superumane in ceea ce priveste prezentarea si limbajul prorociilor lor, nu vom face decat ca numarul lor sa se reduca si sa dispara din bisericile noastre, bineinteles in paguba noastra.
Standardul de perfectiune pretins prorocului, nu numai ca a descurajat pe multi, dar a produs aureole divine pe capul unora care au stiut sa-si prezinte prorociile in limita acceptabilului. Acestia au fost divinizati si urmati orbeste, multi dintre ei sfarsind prin a folosi darul spre folosul lor personal si nu al altora cum invata Scriptura (1 Cor 12:7).
Daca fiecare credincios este un membru al Trupului lui Christos, atunci acest Trup nu contine organe rudimentare, care nu folosesc la nimic, ci fiecare are un anumit rol in acest organism glorios. Dumnezeu nu se multumeste cu participarea noastra pasiva la bunastarea acestui Trup, ci ne da fiecaruia cel putin un dar al Duhului Sfant pentru a fi folosit spre binele altora. Darul pus in noi trebuie sa creasca si sa fie exersat cu o tot mai multa dibacie si indrazneala pentru ca sa crestem spre desavarsire. Sfanta Scriptura descrie zeci si zeci de daruri ale Duhului Sfant, si nu este corect sa limitam lista lor la noua sau douazeci si sapte dupa unii. Duhul Sfant este suveran sa acorde acele daruri si talente functie de nevoile Bisericii sale. Betaleel si Oholiab, impreuna cu toti barbatii implicati in construirea Cortului Intalnirii au primit "intelepciune si pricepere, ca sa stie sa faca lucrurile randuite pentru slujba sfantului locas" (Exodul 36:1). Atunci cand situatia o cere, Duhul Sfant da daruri adecvate Bisericii. In timpul Reformei ar fi fost cu totul iesit din comun ca cineva sa admita ca Duhul Sfant va da darul vorbirii in fata unui microfon la un post de radio crestin, sau talentul unui prezentator la televiziune.
Au disparut darurile Duhului Sfant?
postat la data de: 2009-09-23, 10:38 de catre Petru LascauCrestinismul contemporan este impartit nu numai in confesiunile atat de multe si diferite, dar si in probleme teologice majore, cum este cea a darurilor Duhului Sfant. Daca urmasii Reformei, mai ales cei din partea ei calvinista, resping existenta darurilor in Biserica, propovaduind dotrina disparitiei darurilor duhovnicesti, penticostalii, charismaticii, ortodocsii si o parte a catolicilor sustin ca aceste daruri n-au disparut niciodata cu totul din istorie si ca locul lor este si azi in Biserica.
Tonny Campolo a publicat anii trecuti o carte intitulata: \"Cum sa devii penticostal fara sa vorbesti in limbi\\. Titlul reflecta o tendinta a crestinismului contemporan caruia i-ar placea entuziasmul si rivna inchinarii si slujirii penticostale, dar care se teme, sau considera vorbirea in alte limbi o chestiune lipsita de demnitate. Cu alte cuvinte, am vrea sa primim Duhul Sfant de la Rusalii, dar nu prea ne inghesuim sa avem si darurile Lui.
Am crezut de cuviinta sa abordam o asemenea problema pentru ca noi penticostalii am trait la confluenta acestor interpretari, fapt care ne-a marcat profund, in sensul ca in ciuda faptului ca noi credem ca darurile duhovnicesti sunt pentru zilele noastre, nu le-am mai practicat de frica, pentru ca cei care nu mai cred in ele sa nu rida de noi. De fapt, prezenta darurilor duhovnicesti in Biserica Penticostala, mai ales cel al prorociei,vorbirii in limbi, talmacirii limbilor, si cel a vindecarii ne-au atras dispretul celor necredinciosi, si din dorinta de acceptare din partea lor, liderii nostrii in loc sa reglementeze biblic folosirea uneori abuziva a darurilor, au recurs la discreditarea lor si a celor ce le practicau, pina acolo ca ele au fost scoase din Biserica pentru a fi practicate prin case. Generatia noastra de penticostali romani a ajuns cu o doctrina destul de bine pusa la punct asupra darurilor duhovnicesti care lipsesc de foarte multe ori din biserica. Cu alte cuvinte, suntem destul de bine pregatiti teoretic asupra lucrurilor pe care nu le mai avem.
Acestea fiind lucrurile, cred ca ar fi imperios necesar sa vedem cit de biblica si logica este pretentia celor care cred in disparitia darurilor, ca apoi sa vedem cauzele pentru care ele nu se mai manifesta azi intre noi asa cum ar trebui. Nu fagaduiesc ca pe parcursul acestui articol sa epuizez aceste doua teme, probabil ca cea de-a doua parte o vom lasa pentru alta data.
Inainte de a aborda doctrina disparitiei darurilor, trebuie sa facem citeva precizari:
In primul rind cei care cred ca darurile au disparut, nu se refera la toate darurile Duhului Sfant, ci numai la prorocie, vorbirea in limbi, talmacirea limbilor, darul vindecarilor si cel al minunilor. In Noul Testament exista cel putin noua locuri in care ne sunt date cel putin trei daruri duhovnicesti la un loc, de aceea ele se considera liste ale darurilor. (Pentru cei ce vor sa adinceasca studiul, aceste liste se afla la: Rom. 12:6-8; 1 Cor. 12:8-10; 1 Cor. 12:28; 1 Cor. 13:1-3; 1 Cor. 13:8; 1 Cor. 14:6; 1 Cor. 14:26; Efes. 4:11; 1 Petru 4:9-11). Aceste liste contin cel putin 22 de daruri duhovnicesti diferite. Din cele 22 de daruri mentionate aici (si nu se poate afirma ca numarul lor se reduce doar la 22), cei ce neaga existenta lor azi in biserica o fac doar pentru 5 dintre ele. Sa le numim deci "daruri contro versate" tocmai pentru ca ele stirnesc controverse in lumea telogica.
In al doilea rind trebuie afirmat ca noi penticostalii, am folosit cu precadere doar lista din 1 Cor. 12:8-10, concentrindu-ne interesul doar asupra darurilor respinse de ceilalti.
Doctrina disparitiei darurilor duhovnicesti
Sfantul Augustin (354-430), influent teolog si episcop de Hipo, a formulat pentru prima data doctrina disparitiei darurilor duhovnicesti, tocmai pentru ca in mod obiectiv ele nu mai erau prezente in biserica crestina a epocii sale. In loc sa caute motivele disparitiei lor din biserica in starea morala a epocii sale, Augustin a emis ipoteza ca ele ar lipsi pentru ca Dumnezeu le-a retras, ele ne mai fiind necesare Bisericii. Cu toate ca la sfarsitul vietii sale, Augustin a retractat aceasta afirmatie, mentionind ca numai in Hipo el insusi a investigat peste 70 de minuni, teza formulata de el a prins cheag imediat. Primul dar interzis in biserica a fost cel al vorbirii in alte limbi. Biserica a inceput sa practice o forma tot mai liturgica de inchinare din care se excludeau orice manifestari ale darurilor duhovnicesti.
In jurul anului 1000 a aparut in Europa o carte intitulata: \\\"Exorcizarea celor posedati de Satana\\\". Printre semnele distincte ale posesiunii demonice, lucrarea mentiona: \\\"Capacitatea de a vorbi in limbi necunoscute si abilitatea de a intelege si traduce limbi necunoscute vorbite de altii; facultatea de a prevedea evenimente ascunse ale viitorului; manifestarea unor puteri care sunt peste normalul virstei si conditiilor naturale ale omului.\\\" Se poate vedea cu usurinta ca dintr-odata darul vorbirii in alte limbi, cel al talmacirii, al prorociei, al vindcarilor si al minunilor au fost considerate semne ale posesiunii demonice. Oare cate din \\\"vrajitoarele\\\" arse pe rugurile Inchizitiei au fost surori crestine care vorbeau in alte limbi sau proroceau? Citi crestini prin care Dumnezeu a vindecat bolile semenilor lor au platit cu viata folosirea darului vindecarii? Numai Dumnezeu cunoaste aceste lucruri.
Doctrina lui Augustin si-a gasit o forma de manifestare practica printr-o asemenea atitudine fata de darurile spirituale, si ea a avut o mare influenta in catolicismul european. Biserica Ortodoxa n-a imbratisat niciodata oficial o asemenea pozitie. Iata ce scrie teologul Atanasius Emmert: \\\"Darurile duhovnicesti din 1 Corinteni 12, cu exceptia poate a glosolaliei (vorbirea in limbi), au fost considerate normative pentru aproape toti ortodocsii...\\\" Biserica Ortodoxa a incurajat mereu introspectia mistica a individului.
Reforma a revitalizat doctrina disparitei darurilor duhovnicesti prin Luther si apoi prin Calvin, cel care a formulat-o pentru crestinismul reformat. Reactia Bisericii catolice la Reforma a fost asa numita \\\"Contra-reforma\\\" al carui apologet principal a fost cardinalul Bellarmine (1542-1621), teologul Vaticanului in disputa cu Luther si Calvin. El a spus: \\\"Daca ei (reformatorii) invata adevarul, atunci unde sunt minunile?\\\" Cu alte cuvinte, Bellarmine vedea in prezenta darurilor de putere ale Duhului Sfint confirmarea divina a autenticitatii Bisericii Catolice. Biserica sa i se parea ca detine adevarul, tocmai pentru ca minunile confirmau acest lucru. Raspunsul lui Luther si apoi al lui Calvin a fost o reinviere a doctrinei enuntate de Augustin. Ei puneau: \\\"argumentul catolic despre autenticitatea bisericii prin minuni, nu este valabil deoarece minunile nu mai exista, ele fiind date Bisericii atita timp cit ea era slaba si incepatoare, iar dupa moartea ultimului apostol ele n-au mai fost necesare\\\". Calvin a scris: \\\"Darul vindecarii, ca si restul minunilor, pe care Domnul le-a lasat pentru o vreme, au disparut pentru ca sa faca predicarea Evangheliei o mai mare minune pentru totdeauna\\\".
Din cuvintele lui Calvin se poate deduce usor accentul deosebit pe care reformatorii l-au pus pe Sfinta Scriptura. In conceptia lor, ea trebuia sa inlocuiasca chiar si darurile Duhului Sfint, mai bine zis, anumite daruri, deoarece ei au ramas cu un respect deosebit pentru celelalte.
Teologul prezbiterian Charles Hodge (1797-1878), ale carui lucrari teologice de peste 2250 de pagini au dominat gindirea teologica a vestului de peste 100 de ani, a consacrat darurilor Duhului Sfint doar 12 pagini. Printre altele el spune: \\\"In epoca apostolica au fost o plenitudine de manifestari spirituale si dovezi ale puterii de care era nevoie pentru organizarea si raspindirea Bisericii, de care acum nu mai este nevoie. Nu mai avem proroci, nici facatori de minuni, nici darul vorbirii in alte limbi\\\".
La inceputul trezirii spirituale din anii 60, teologia protestanta nu mai continea nimic miraculos in ea. Darurile Duhului Sfint nu numai ca au fost reduse la un pachet convenabil, dar erau redefinite. De exemplu darul prorociei era definit ca darul predicarii Evangheliei, cel al cunoasterii era darul dobandirii cunostintelor intelectuale, iar cel al intelepciunii ca fiind inteligenta umana.
Inainte de a incheia acest subcapitol trebuie sa spunem ca dupa parerea personala, reformatorii au scos doar acele daruri din listele Noului Testament care puneau in umbra capacitatile intelectuale ale omului. De indata ce un dar duhovnicesc se putea usor confunda cu capacitatile sau meritele umane el nu prezenta nici un pericol pentru firea paminteasca si putea ramine in lista. Se poate remarca cu destula usurinta ca sunt negate acele daruri in care elementul divin este mai vizibil, pe care firea paminteasca nu si-l poate asuma fara riscuri. Biserica crestina a ajuns astfel la cea mai mare tragedie a existentei sale, asa cum se exprima A. W. Tozer, eliminind divinul din activitatea ei, iar ceea ce este muritor dominindu-i intreaga structura. \\\"Biserica Crestina nu se poate ridica la statura ei adevarata in implinirea scopului lui Dumnezeu atit timp cit membrii ei neglijeaza adevaratele daruri ale harului si Duhului lui Dumnezeu. Mare parte din activitatea religioasa pe care o vedem in bisericile noastre nu este lucrarea eterna a Spiritului etern, ci lucrarea muritoare a mintii omului muritor\\\" (Tragedy in the Church: The Missing Gifts de A. W. Tozer, Christian Publications, 1990, p. 25).
Respingind o parte a darurilor Duhului Sfant, nu se poate sa nu intristezi pe datatorul lor. In acest context, nu e de mirare ca Reforma a adus diviziunea, erezia si poate cea mai mare dintre toate ereziile, liberalismul teologic. O miscare care respinge participarea Duhului Sfant in Biserica si care preamareste capacitatea mintii umane, nu poate duce decat la tragedia de care amintea A. W. Tozer.
Care sunt argumentele doctrinei disparitiei darurilor si cat de biblice sunt ele?
In principal, argumentatia sustinatorilor disparitiei darurilor se bazeaza pe doua argumente principale.
1. Darurile duhovnicesti (prin acestea intelegindu-se acelea pe care ei le neaga: minunile, vindecarile, prorocia, vorbirea in alte limbi, talmacirea limbilor) au fost date Bisericii primare pentru a autentifica pe apostoli ca urmasi ai lui Christos, si ca autori demni de incredere ai scrierilor Nou-Testamentale.
2. Pavel apostolul ar sustine in 1 Corinteni 13 ca darurile vor tine numai pina ce canonul Sfintelor Scripturi va fi completat.
Sa luam pe rind aceste argumente si sa vedem cit de fundamentate sunt ele de Biblie si de istoria crestinismului. Din pricina spatiului si naturii acestui articol ne vor limita la citeva observatii.
Primul argument este ales cu mare grija deoarece el nu spune ca darurile au avut ca scop sa autentifice lucrarea Domnului Isus, deoarece atunci prin apostoli n-ar fi fost necesar sa se mai faca semne si minuni. Apoi ele n-au fost date nici pentru autentificarea mesajului Evangheliei, pentru ca Evanghelia este cu noi si ar avea si azi nevoie de o asemenea autentificare. Au fost alesi ucenicii, apostolii sa fie autentificati prin ele deoarece ei au murit si moartea lor includea si nevoia de autentificare. Deci, daca darurile au fost date sa-i valideze pe apostoli, atunci odata cu moartea lor nu mai era nevoie de daruri deoarece ele nu mai aveau pe cine autentifica. Sa vedem dar, daca Biblia ne da o asemenea interpretare.
Analizind semnele si minunile din Evanghelii si Faptele Apostolilor, se poate usor observa ca ele n-au avut loc niciodata ca sa dove deas ca cuiva ca un anume apostol este adevarat, inzestrat cu autori tatea sa scrie cartile Nou lui Testament. Minunile au fost facute din alte doua motivatii majore:
a. Ca sa confere autenticitate caracterului lui Isus Christos si a relatiilor Sale cu Dumnezeu Tatal. Aici se includ toate minunile din Evanghelii.
b. Sa confere autenticitate mesajului despre Isus. Acesta a fost scopul principal al minunilor savirsite prin apostoli. Dar sa dam citeva exemple:
In Marcu 16:20, Biblia spune: \\\"Domnul lucra impreuna cu ei, si intarea Cuvantul prin semnele care-i insoteau\\\".
Apoi in Fapte. 14:3: \\\"...Vorbeau cu indrazneala in Domnul, care adeverea Cuvantul privitor la harul Sau, si ingaduia sa se faca semne si minuni prin miinile lor\\\".
Pretutindeni unde am incerca sa vedem, minunile au avut ca scop sa autentifice mesajul si nu pe mesagerii Cuvintului lui Dumnezeu.
Apologetii doctrinei disparitiei darurilor duhovnicesti nu pot pre zenta nici un text din Scriptura prin care sa-si dovedeasca teoria. Singurul loc la care recurg este pasajul din 1 Corinteni 13, versetele 8 la 10. Dar sa citam aceste versete pentru ca cititorul sa le aiba sub privire atunci cind le vom analiza: \\\"Prorociile se vor sfirsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfirsit. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar cind va veni ce este desavirsit, acest “in parte” se va sfirsi\".
Argumentatia teoriei este ca atunci cind \\\"cele desavirsite\\\" vor sosi (acestea fiind in termenii apaologetilor cesationisti, terminarea canonului Biblic), atunci darurile prorociei si cel al limbilor vor inceta sa mai functioneze.
Comentariile noastre in jurul acestui fel de \\\"argumentare\\\" le vom concentra in citeva observatii:
a. Oricita exegeza biblica am face, si orice am studia, nu putem forta nicidecum versetele de mai sus sa spuna ca \\\"cele desavirsite\\\" insemneaza terminarea de scris a Sfintelor Scripturi. Textul este deosebit de clar ca vorbeste despre venirea Domnului cand tot ce este acum “in parte” se va termina. In prezenta Domnului nostru Isus Christos nu vom mai avea nevoie de daruri si nici macar de credinta si nadejde. Va ramine doar dragostea sa ne lege pentru eternitate. Consideram interpretarea cesationista (teria incetarii darurilor spirituale) o fortare a Scripturii sa spuna ce vrem noi sa auzim.
b. Din darurile pe care Pavel le mentioneaza ca vor inceta la venirea celor desavirsite, el mentioneaza si cunostinta. Sustinatorii doctrinei disparitiei darurilor, nu au nimic impotriva ei, asa ca ea n-a fost silita sa dispara odata cu aparitia Scripturii, asa cum fac cu prorocia si limbile. Cu ce s-ar mai lauda atunci? Luther a scris ca numai la venirea Domnului vom cunoaste desavirsit, intrutotul in acord cu versetele citate mai sus.
Procedeul de a alege din acelesi verset doar ceea ce ne place, seamana cu obiceiul copiilor rasfatati care mananca doar gemul de pe piine.
c. Daca darurile Duhului Sfint s-ar fi terminat odata cu terminarea scrierii Noului Testament, nu credeti ca apostolul Pavel ar fi trebuit sa stie acest lucru? Daca stia, atunci de ce a mai scris capitolul 14 din 1 Corinteni?, capitol in care reglementeaza folosirea darurilor, mai ales al prorociei si cel al vorbirii in alte limbi. Daca darurile au fost date doar apostolilor, atunci pentru cine a scris Pavel acest capitol?
Analizata logic si Biblic doctrina disparitiei darurilor nu rezista nici la o critica sumara. De ce o mai cred unii crestini?
Suntem in preajma marii sarbatori a Craciunului, a nasterii Domnului nostru Isus Christos, Darul cel mai minunat pe care ni l-a facut Tatal ceresc. Ar trebui acum sa ne dam seama mai mult ca oricind ca niciodata nu vom realiza nimic prin geniul si puterea carnii omenesti ceea ce numai Dumnezeu poate sa faca prin puterea Duhului Lui cel Sfint. Daca resursele ar fi fost la noi, ieslea Betleemului n-ar fi existat.
Scrisoare fiului meu
postat la data de: 2009-04-10, 17:56 de catre Petru LascauVei scoate plugul maine peste vai
Adunandu-ti painea in sudoare
Si ne vom duce noi, parintii tai
In tara de dincolo de mare.
Sa nu te temi cand vanturi te strapung
In vremuri de furtuna si de ploi
Apuca tare coarnele de plug
Sa nu-ti intorci privirile-napoi
Nu-ti apuna-n lacrima vegherea
Cand tie insuti singur ti-ai ramas
Dati-va-n locul nostru Invierea
Fericirea ei de fiecare ceas.
Mereu sa-ti fie cugetul curat
Platind cu munca painea a lor tai
Pe -a lumii vechi si-ntortochiate cai
Sa seceri numai ce ai semanat.
Cand cobora-va noaptea peste lume
Ingeri sfinti te vor chema pe nume.
Calul de lupta
postat la data de: 2009-04-10, 17:54 de catre Petru Lascau“Calul este pregatit pentru ziua bataliei, dar biruinta este a Domnului” (Proverbele 21:31).
Viata este o lupta. Stare de razboi declarat. Nu vom trai niciodata ziua cand Dumnezeu va semna pace cu Satan. Atata timp cat vom fi in lumea aceasta vom fi in stare de razboi. Vom lupta impotriva stapanirilor si domniilor, a duhurilor rautatii din locurile ceresti.
Pacea se va instaura la venirea Domnului sau la plecarea noastra la El.
In timp de razboi au loc multe batalii. Pacea este doar ragazul dintre doua lupte.
Indiscutabil, calul trebuie sa fie pregatit de batalie.
Stim va victoria este a Domnului. Cunoastem rezultatul final al acestui razboi. Cu toate acestea avem responsabilitatea detaliului tactic in care actionam. Aici trebui sa fim pregatiti. Gata de lupta avand mijlocul incins, incaltamintea in picioare, platosa pe trup, coiful pe cap, sabia in mana si scutul de aparare. Pregatit de lupta nu trebuie sa uitam niciodata ca biruinta este a Domnului.
In multe domenii ale vietii noastre trebuie sa pastram echilibrul. Numai Satana joaca pe extreme. Una din extreme este sa ne bizuim “pe carale si calaretii nostrii” atunci cand vine batalia. Sa ne inarmam singuri si sa folosim strategii si tactici de lupta personale, excluzand din planificarea conflictului pe Dumnezeu. Cealata extrema este sa ne lasam calul sa pasca pe imasul nepasarii si indolentei, lasand totul pe seama Domnului. Fara indoiala ca Domnul se poate descurca foarte bine si fara noi. Probabil mult mai bine. Dar ne vrea parteneri. Impreuna luptatori cu El. Strigatul Sau de lupta este intotdeauna: “Sabia Domnului si sabia lui Ghedeon!”
Dupa ce si-a pierdut familia si tot avutul in mainile amalecitilor, David si oamenii sai au intrebat pe Domnul: “Sa urmaresc oastea aceea?” Cand Domnul l-a asigurat nu numai c-o va ajunge dar va fi invingator, David a plecat la lupta. El nu mi-a urmat exemplul, care am tendinta de cele mai multe ori, sa-l trimit pe Domnul la lupta.
David a invatat sa astepte. A zabovit pana cand s-au auzit vuietul pasilor Domnului deasupra duzilor. Atunci a pornit la lupta.
Vai, dureroase sunt infrangerile cand pornesti in numele Domnului dar fara Domnul la razboi! Marele suferinte ale istoriei crestinismului s-au nascut din iuresul luptelor de la care lipsea Domnul. Cruciadele au fost lupte in numele unui Dumnezeu care n-a mers la razboi.
Dumnezeu nu este un Dumnezeu al razboiului ci mai degraba un Dumnezeu al pacii. El este Domnul pacii. Imparatul ei.
Avem aceste doua extreme despre care mentionam mai sus, si alunecam inspre una din ele functie de predispozitia noastra teologica asupra acestui amestec dintre uman si divin. Pragmatismul notru religios se lasa usor fascinat de noi tehnici si metode, de noi planuri si proiecte pe care inventivitatea umana ni le pune la dispozitie. Cele mai multe conferinte ne prezinta o noua solutie de succes. O noua metoda de crestere a bisericii ne fascineaza prin ineditul ei, dar de cele mai multe ori nu se lasa transplantata la noi, asa cum puietul meu de brad argintiu nu se aclimatizeaza in canicula Arizonei. Presaram inaintarea noastra in timp cu cadavrele ideilor care nu se aclimatizeaza, cu metodele care nu functioneaza. Unele merg. Pana la o vreme. Dar de fiecare data mor nu din cauza ca ele n-ar fi bune, ci pentru ca nu este Dumnezeu in ele. Le facem fara El. Acordam timp doar pregatirii calului de lupta si pornim la razboi fara Dumnezeu.
Pe partea cealalta, fascinati de divin si satui de neputintele si limitarile noastre, alergam spre mistic, spre Domnul. Vorbim doar de rugaciune, de meditatie, de partasie cu Domnul, dar nu mai facem nimic din strictul necesar, din partea ce ni se cuvine. El inviaza mortii dar cere ca noi sa dam piatra la o parte de la gura mormantului. El dezlega funiile mormantului dar lasa ca noi sa dezlegam fasiile de panza ale celui adus la viata. El inmulteste painile si pestii nostri daca ii daruim minunii. Este nevoie de spargerea ulcioarelor, si de strigatul de lupta ca El sa puna pe fuga dusmanul. De aceea pledez pentru un pragmatism-mistic, pe aceasta conlucrare dintre pregatirea calului de lupta si increderea in victoria Domnului.
Dumnezeu a coborat in lumea noastra, devenind asemenea noua pentru ca aceasta lucrare impreuna sa poata avea loc. El, Dumnezeu a devenit om, ca omul sa poata intra in victoriile lui Dumnezeu.
Cei care nu se inchina unui Dumnezeu-om, se vor inchina unui Om-dumnezeu!
Stau inaintea urmatoarei batalii. Imi hranesc calul. Imi verific armura si ascut sabia. Ung scutul si-mi lustruiesc platosa. Coiful imi va fi bine potrivit pe cap. Leg bine cureaua incaltamintei si strang tare braul adevarului. Va fi lupta grea. Va curge mult sange. Pana la zabalele cailor. Voi invarti cu sarg sabia Cuvantului si voi da pinteni calului. Voi face tot ceea ce trebui sa fac eu. Victoria este insa a Domnului.
Jocul pe extreme
postat la data de: 2009-04-02, 11:50 de catre Petru LascauLuati seama dar, sa faceti asa cum v-a poruncit Domnul, Dumnezeul vostru; sa nu va abateti de la cele ce a poruncit El nici la dreapta nici la stanga" (Deut. 5:32).
Urmarea cu strictete a poruncilor divine, nu este doar pretentia unui Dumnezeu desavarsit si strict, ci si act al manifestarii harului divin. La dreapta sau la stanga poruncii divine sunt pericole care ne pasc. Doar linia Sa cea dreapta ne garanteaza fericirea adevarata, respectarea voii Sale si implinirea semnificatiei vietii noastre.
Putem sa ne deplasam la dreapta poruncii, sa facem mai mult decat ne-o cere El. Am incercat cu totii sa fim mai catolici decat papa, sa fim deasupra pretentiilor divine. Unii fac din aceasta profesia vietii lor. Ne trezim uneori aplicand legile vechiului asezamant mai aspru ca evreii de altadata. Exageram apoi in sugestii ale Bibliei din care facem reguli pentru noi si mai ales pentru altii. Scoatem din contextul cultural si istoric anumite pasaje pe care le aplicam cu strictete vremii noastre, fara discernamant.
Adevaratul pericol de a ne abate la dreapta poruncilor divine, este nu numai ca asa ceva nu ne-a cerul Dumnezeu, dar realizarile noastre in acele domenii ne umplu de mandrie si de autoindreptatirea de care sufereau fariseii.
Mama noastra a tuturor, Eva, a fost prima care ne-a sugerat sa mergem dincolo de porunca. Daca Dumnezeu a poruncit ca sa nu manance din pomul cunostiintei binelui si raului, Eva adauga "si nici sa nu va atingeti de el". Adausul Evei pare sa aibe un rol preventiv pacatului gustarii din roadele pomului. Prin aceasta el pare de-adreptul inteligent. El insa nu poate sa nu-i scape satanei care foloseste disponibilitatea umana pentru distorsiunea poruncii divine si o incita la pacat.
Fagaduinta este mereu aceeasi, vom realiza mai mult decat a fost Domnul gata sa ne ofere.
Avem istoria ca dovada ca evadarea in dreapta poruncii divine duce la extremism religios. Este suficent sa ne gandim la calugarii izolati de lume in pesteri, la cei care si-au petrecut viata stand in varful unui stalp, sau la cei etiopieni care s-au izolat pe varful unui munte unde nu aveau accesul alte persoane, ca sa ne dam seama ca acesti oameni care "iesisera din lume" au dus la o extrema bizara cerinta Domnului de a fugi de lume si de poftele ei.
Dorind sa respecte sabatul, ziua Domnului, evreii care nu trebuiau sa lucreze in aceasta zi dedicata odihnei si relatiilor cu Creatorul, au dus la extrema porunca scotocindu-si buzunarele inaintea sabatului ca nu cumva vre-o moneda sa devina fara stirea lor obiectul transportat in ziua sfanta. Pentru ca nu cumva sa lucreze ceva, proprietarii cladirilor inalte din orasele evreesti de azi, au lifturile programate astfel ca sa opreasca automat la fiecare etaj, fara ca evreul credincios datinei sale sa fie nevoit sa apese vre-un buton, calcand astfel porunca divina.
Extrema dreapta duce la absurditatea exagerarilor fariseice, dar si la efort inutil, la forma de evlavie care este total lipsita de spirit si mai ales lipsita de dragoste si de pace.
Un apel frenetic la umblarea pe "cararile cele vechi" pe care-l lanseaza, mereu aceasta extrema nu face distinctie intre "singura cale", cea a Mantuitorului, si alte carari la fel de vechi, care nu duc insa la "odihna pentru sufletele voastre", cum precizeaza Ieremia. Dovada ca nu ne aflam pe calea Domnului, ci ca am ratacit in extrema ei dreapa, este ca cei care ii fac reclama nu ofera odihna sufletului, ci tulburarea lui. Cum am putea explica oare altfel faptul ca "sfintenia" acestor calatori devine intransigenta cu altii, cand Domnul ne cere sa ne ingaduim unii pe altii? Cum am putea judeca acesta cale, cand in loc sa ofere har, mila, dragoste; ne aduce rigorile legii, asprimea poruncii, segregarea bisericii, dispretul pentru pacatos, exigenta cu imbracamintea altora, respingerea celor care nu gandesc ca noi?
La dreapta este efortul uman in competitie cu harul divin. Si periculos lucru este acesta.
La stanga, probabil ca este indulcirea poruncii, dialuarea ei, contextualizarea ei, aplicarea ei selectiva, partiala, ocazionala, sau deloc. Libertinismul religios de azi nu este decat o deviatie spre stanga a gandirii crestine in ceea ce priveste respectarea poruncilor divine. Harul devine ieftin, mantuirea garantata, vinovatia deturnata spre factori independenti de vointa noastra. Epoca de aur a disculparii tuturor. In centrul acestei extreme fiind omul si nu Domnul; libertatea omului